Micțiunea este un proces fiziologic facil pentru cei mai mulți dintre noi. Nici nu ne gândim câte organe și sisteme și câte circuite neurologice sunt implicate în simplul gest al evacuării vezicii urinare. Puși totuși să răspundem la această întrebare, primul lucru care ne vine în gând este controlul conștient al creierului asupra vezicii, adică capacitatea noastră de a urina în condiții considerate acceptabile social, la capacitatea noastră de a ne inhiba micțiunea sau de a urina “la comandă”, în condiții de vezică nu tocmai plină.
Dar asta nu e tot! Pentru ca micțiunea să se producă este importantă diureza.
Rinichii produc urina în funcție de starea de hidratare, de tensiunea arterială, de capacitatea acesora de a filtra sângele și de a menține echilibrul organismului. Vezica urinară o stochează până la un grad de umplere vezicală care declanșază reflexul de micțiune (la copii mici) sau transmite creierului senzația de vezică plină și dorința de a urina (la copii mai mari si adulti).
Odată îndeplinite condițiile sociale acceptabile pentru a urina (confortul și intimitatea unei toalete) creierul nostru permite declanșarea reflexului micțional controlat de măduva spinării: sfincterul se relaxează și detrusorul vezical se contractă, concomitent, golindu-se astfel vezica.
Deci în procesul micțional sunt implicate căile nervoase care transmit informația către măduva spinării, către creier, de la creier la măduva spinării și de aici la vezică; este importantă capacitatea de umplere a vezicii urinare și forța de contracție a detrusorului; nu este de neglijat capacitatea de relaxare a sfincterului vezical, musculaturii pelvine și nici integritatea uretrei (canalul de golire a vezicii) și rezistența acesteia la flux.
Peste toate acestea guvernează starea emoțională a pacientului.
Așadar, procesul micțional este complex și se învață în timp.
Copiii au foarte multe lucruri de învățat, inclusiv recunoașterea senzației de vezică plină, felul în care ar trebui să se așeze pe oliță/toaletă și felul în care ar trebui să se relaxeze pentru golirea corectă și completă a vezicii.
Pentru unii mai puțin norocoși, însușirea acestor abilități nu este suficientă datorită anomaliilor congenitale sau dobândite ale tractului urinar. Pentru acești copii este necesar consultul pediatric, urologic, nefrologic și evaluarea ecografică și urodinamică.
Ecografia este o metodă neinvazivă , nedureroasă și neiradiantă de evaluare a morfologiei tractului urinar.
Uroflowmetria este de asemenea o examinare noninvazivă și nedureroasă dar care vizează funcționalitatea tractului urinar inferior. Este cea mai simplă metodă de evaluare urodinamică, capabilă să înregistreze în timp real debitul urinar pe care îl generează sub forma unui grafic. Tipurile curbei de evacuare variază mult și sugerează , confirmă sau infirmă anumite boli ale tractului urinar inferior.
Uroflowmetria este indicată în cazul pacienților cu difuncții micționale de tip imperiozitate micțională, incontinență urinară sau sindrom obstructiv subvezical precum micțiuni incomplete, reziduu postmicțional, enurezis, valve uretrale, boli neurologice care ar putea afecta funcționalitatea vezicală, precum meningo/mielocele, spina bifida, traumatisme ale coloanei vertebrale. Pentru că urinarea este un proces puternic influențat de starea emoțională a pacientului și de condițiile de mediu, pentru a identifica pattern-urile patologice de golire vezicală sunt necesare examinări succesive.
